CE ESTE SINDICATUL ? - PARTEA A III A

Detalii: Publicat: Vineri, 25 August 2017 19:37; Scris de Sandu Gheorghe; Accesări: 2494

Doamnelor şi domnilor, revenim cu partea a III a a materialului nostru, cu privire la ceea ce este sau ar trebui să fie sindicatul, prezentând, aşa cum este normal, o scurtă istorie a organizării sindicale, pentru că, aşa cum spunea regretatul Nicolae Iorga - „un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.”

La început de secol XX, ideea de asociaţie/ asociere profesională a fost recunoscută în anul 1902 prin Legea meseriilor (sau Legea Missir, după numele junimistului conservator Petru Th. Missir) - lege care constituie, ca să spunem aşa, primul COD AL MUNCII din România, lege modificată repede - în 1906, apoi înlocuită în 1912 de Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti (legea breslelor); în anul 1929 este înlocuită de către Legea contractelor de muncă, înlocuită la rândul ei, de Codul Muncii din 1950, abrogat şi acesta şi înlocuit de Codul Muncii din 1972, care, la rândul său, a fost abrogat şi înlocuit de către actualul COD AL MUNCII (Legea 53) în anul 2003, cu modificările şi completările ulterioare…

În prima jumătate a secolului XX, prin diferite alte legi, s-a încercat practic minimalizarea organizării sindicale, cele mai importante de menționat fiind: Legea contra sindicatelor, din 1909, care interzicea dreptul de asociere profesională a funcţionarilor statutului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice; Legea sindicatelor din 26 mai 1921 (urmare a grevei din octombrie 1920), chiar dacă a dat un cadru juridic mişcării sindicale, a instituit importante limitări în activitatea sindicatelor, care erau obligate să se ocupe exclusiv de interesele lor profesionale şi de asemenea, să fie independente de orice politică (!); Legea persoanelor juridice din 6 februarie 1924, care stabilea că organizaţiile sindicale trebuiau să primească aviz de la Ministerul Muncii (de la puterea executivă), controlul puterii executive pe durata funcţionării şi posibilitatea dizolvării lor de către puterea executivă, nu prin justiţie, aşa cum stabilea legea din 1921…

După venirea la putere a Partidului Comunist, până la sfârşitul lui 1989, sindicatele au fost subjugate intereselor politice ale partidului unic, prima dată prin Confederaţia Generală a Muncii din februarie 1945, apoi prin Uniunea Generală a Sindicatelor din România (UGSR), în 1966; practic, toată activitatea sindicatelor a fost politizată, pusă la remorca partidului unic, conform statutului cadru, care prevedea că sindicatele erau "organizaţii profesionale ce reuneau în rândurile lor toţi oamenii muncii din întreprinderea sau instituţia respectivă, în calitatea lor de proprietari ai mijloacelor de producţie şi de producători ai bunurilor materiale şi spirituale".

După 1990, pe rămăşiţele fostei UGSR (şi a imensului patrimoniu!), au apărut mai multe confederaţii : Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din România (C.N.S.L.R.) Frăţia - condusă actualmente de Leonard Bărăscu, Blocul Naţional Sindical (B.N.S.) - condus de Dumitru Costin, Confederaţia Naţională Sindicală Cartel Alfa - condusă de Bogdan Iuliu Hossu, Confederaţia Sindicală Naţională Meridian - condusă de Ion Popescu; toate aceste confederaţii sindicale, împreună, reprezintă în raport cu puterea executivă - guvernul, interesele majorităţii celor aproximativ 4,85 milioane de angajaţi, în anul de graţie 2017…

La calea ferată, după 1990, au apărut mai multe sindicate şi federaţii, care, de-a lungul timpului, au reprezentat interesele salariaţilor feroviari, în raport cu administraţia companiilor apărute după 1998, când a avut loc scindarea activităţii feroviare, la iniţiativa marinarului de tristă amintire… Dacă în primii ani după 1990, feroviarii au beneficiat de nişte lideri sindicali adevăraţi - Stefan Siromascenko, Victor Condurache (fie-i ţărâna uşoară!), după intrarea în noul mileniu, liderii federaţiilor semnatare de CCM au trădat interesele majorităţii muncitorilor feroviari, totul începând cu anii 2001-2003, când au pierdut grupele de muncă (cu excepţia mecanicilor de locomotivă - un sincer bravo! liderilor lor de sindicat din perioada respectivă).

Indiferent cum s-au chemat federaţiile reprezentative feroviare de-a lungul timpului - MC, DF, etc., TOATE sunt vinovate pentru dezastrul de la calea ferată; faptul că, din peste 200 000 de feroviari, în 1989, la ora actuală mai sunt aproximativ 44 500 (23 000 - la infra, 13 000 la călători, 8 500 la marfă), cu salarii de mizerie pentru majoritatea funcţiilor executive, ce concură la siguranţa circulaţiei, starea proastă, la limita funcţionării, a peste 75% din infrastructura feroviară, a instalaţiilor şi a parcului rulant (vagoane, locomotive, automotoare) - nu credem că pot fi numite realizări a ultimilor lideri sindicali ai federaţiilor feroviare.

Cu lideri de genul Molea (ocupat de diverse afaceri cu gara - ba televizoare, ba…), Popa (preocupat de avansarea pe o funcţie cât mai grasă, a fost şi secretar de stat, parcă…), Frăţică (fost şef de tren, bucuros că a avansat pe funcţie, plus leafa dublă - grosul venind de la sindicat!) sau Mare (păcat de nume!, că în rest… e bucuros că el, ca şi ceilalţi membri importanţi ai găştilor, nu trebuie să muncească, fiind în şomaj tehnic, pe banii noştri, tăind frunză la câini, cu acordul deplin al conducerii administrative, mulţumită la rândul ei, că are linişte!) ori Dobrescu ( acesta pare aşa de mulţumit de el, când îl priveşti, încât îţi vine să crezi că cei de la Linii au toţi salarii de ministru, nu cele mai mici salarii de la gară, făcând munca cea mai grea!) nu avem nici un fel de perspectivă pe la gară!

Care ar fi concluzia, sau concluziile? Cine este, sau cine sunt vinovaţii pentru toate astea?

Poate nu va conveni multora dintre noi, dar, vinovaţii pentru toate astea, suntem în primul rând, NOI TOŢI, pentru că am permis să se întâmple aşa ceva, abia apoi, de vină, sunt indivizii aflaţi vremelnic la conducerea companiei, sau la conducerea găştilor penale trădătoare, care fac ceea ce fac… Dacă nu vrem să participăm măcar o dată pe an, la o şedinţă de sindicat, dacă nu vrem să fim alături de acei mărunţi lideri sindicali, care se zbat să rezolve o parte mică din probleme, după puterile lor, dacă nu participăm la mitinguri, la marşuri, la proteste, sau nu vrem să facem grevă, atunci, ce pretenţii să mai avem? Credem poate, că salarii decente, condiţii de muncă bune sau bani de investiţii la calea ferată, vor veni singure pe tavă, fără ca noi să facem nimic?

La ora actuală, dacă nu ne schimbăm mentalitatea şi atitudinea, ca să obţinem drepturi şi respect şi dacă acei mărunţi lideri de sindicat, care conduc sindicatele de bază, nu vor căuta şi găsi o altă formulă de colaborare, de organizare, unde ÎMPREUNĂ, să lucreze pentru o reprezentare corectă şi onestă a membrilor de sindicat, oamenii de rând, care deja şi-au pierdut încrederea în sindicate - aceasta fiind o greşeală, PENTRU CĂ NU SINDICATELE SUNT VINOVATE, CI PERSOANELE CARE LE CONDUC - vor abandona această organizare, de acest lucru profitând din plin, ADMINISTRATIVUL!