Breadcrumbs
Autentificare
Legături utile
16 FEBRUARIE, ZIUA CEFERIȘTILOR...
- Detalii
- Publicat: Joi, 16 Februarie 2023 09:20
- Scris de Sandu Gheorghe
- Accesări: 1279
Astăzi se împlinesc 90 de ani de la înăbușirea în sânge a grevei ceferiștilor din 1933... Încă nu este prea limpede pentru nimeni, dacă astăzi, noi, ceferiștii, comemorăm, sau sărbătorim... Dar, având în vedere ceea ce spunea marele istoric, om de cultură, om politic, profesor universitar - Nicolae Iorga - „Un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții” - să vedem, totuși, ce s-a întâmplat în acele zile de tristă amintire. Este necesar acest lucru, deoarece, după 23 august 1944, regimul comunist instalat pe tancurile sovietice a folosit propagandistic acest trist episod de istorie...
................
Pe 17 ianuarie 1933, Consiliul de Miniştri decide o a treia Curbă de sacrificiu, prin care salariile şi pensiile se diminuau cu 10-12%. O măsură de austeritate prevăzută de planul de la Genova, un fel de acord cu FMI de azi, semnat de România la 28 ianuarie 1933. Măsura loveşte, printre alţii, pe salariaţii de la Atelierele Griviţa. Situaţia acestora era complicată şi de o administraţie pe cât de ineficientă, pe atât de coruptă. Dezastrul administrării Atelierelor e recunoscut, culmea!, chiar de G.G. Mironescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne, în Raportul despre evenimentele de la Griviţa din Adunarea Deputaţilor din 16 februarie 1933 (…) Într-un interviu acordat lui Nicolae Crevedia în Calendarul din 23 februarie 1933, ing. Victoran Nicolau, Directorul Atelierelor CFR, recunoaşte dificultăţile de la obârşia agitaţiilor. Reducerea creditelor acordate căilor ferate în context de criză, a dus la reducerea numărului de ore de lucru. Situaţia muncitorului nu era însă deloc roză: „Lucrătorii erau grevaţi de multe şi grele datorii: ratele pentru lemne, pentru societatea de îmbrăcăminte, Casa Muncii, secţia judiciară, Roiu, care conduce cooperativa de aprovizionare a lucrătorului”.
Cum i-a tras guvernul pe sfoară
Tulburările de la Griviţa apar la finele lui ianuarie 1933, pe măsură ce se apropie ziua de salariu - un salariu diminuat cu 10%, potrivit măsurilor decise de Guvern în 17 ianuarie 1933.
Timp de câteva zile, ei fac grevă de două ore în fiecare după-amiază. Se ţin cuvântări în care se cer: să nu li se aplice curba de sacrificiu, să nu li se reducă săptămâna de lucru şi să li se dea din nou alocaţia de scumpete şi alocaţia de chirie.
2.000 de lucrători se adună marţi, 31 ianuarie 1933, dimineaţa în faţa Direcţiunii Atelierelor într-o mişcare de protest față de noile măsuri de austeritate. O delegaţie a muncitorilor e primită de Eduard Mirto, ministrul Comunicaţiilor, care se afla în sediul Direcţiunii.
Miercuri, 1 februarie 1933 la ora 12, în urma intervenţiei lui Eduard Mirto, Virgil Madgearu, ministrul Finanţelor decide să se restituie cei 10% reţinuţi pe ianuarie, se dă un Comunicat în acest sens. Faţă de problemele cu care se confruntă salariaţii, e prea puţin, se vede limpede că e o măsură luată în grabă, vizând detensionarea situaţiei.
A doua zi, joi, 2 februarie 1933.
Din cei 5.000 de lucrători, reiau lucrul doar 200. Ceilalţi, ocupând Atelierele, stau cu braţele încrucişate, împiedicându-i şi pe ceilalţi 200, care se declară mulţumiţi de Comunicatul Ministrului.
La ora 11, după o consfătuire a greviştilor, se alege o delegaţie care merge la Directorul Atelierelor Griviţa, ing. Atanasiu, pentru prezentarea revendicărilor. Se exprimă neîncrederea în Comunicat şi se cer noi condiţii: comitetul de fabrică, organ consultativ obligatoriu pentru administraţia CFR în acord cu lucrătorii, acordarea alocaţiei de scumpete, desfiinţarea impozitului global, sporirea salariilor cu 40% şi încetarea concedierilor.
Muncitorii aşteaptă în linişte. La 11.30, 200 de muncitori merg la halta Griviţa pentru a-i convinge pe lucrătorii care formează garniturile să părăsească lucrul. Nu reuşesc.
– Se pune în funcţiune sirena. Direcţia ia măsuri „pentru înfiinţarea fluierului”. Un grup de muncitori îl leagă pe mecanic forţându-l să pună în funcțiune mecanismul sirenei, întâmplarea are loc la sala cazanelor sub presiune.
– Se ţine o întrunire continuă. Mai întâi în sala de vagonete, apoi din balconul clădirii administraţiei, unde vorbitorii s-au căţărat cu ajutorul unei prăjini.
– Secretarul Uniunii Sindicatelor Ceferiste vrea să ia cuvântul, dar nu-i lăsat.
- Greviştii stau nemâncaţi până seara, când vin la poartă neveste şi copii cu de-ale gurii. După amiaza: greviştii dau un Comunicat în care se arată: „Noi demonstrăm paşnic”.
La 16.30, schimbul doi intră pentru a se alătura grevei. De la Podul Grand până în dreptul Atelierelor sânt masate trupe.
La ora 18 – Eduard Mirto primeşte delegaţia de muncitori condusă de Traian Bogăţoiu. Tratativele iau sfârşit la ora 21, se anunţă că revendicările salariaţilor au fost acceptate.
Delegaţia se întoarce la cei 8.000 de grevişti, cât e acum numărul lor, la ora 23, greva încetează.
Din partea guvernului e un simplu truc pentru a câştiga timpul necesar pregătirii măsurilor de forţă. În timp ce la sediul Ministerului se desfăşurau negocierile, o şedinţă a Consiliului de Miniştri aprobă, la insistenţele lui Armand Călinescu, subsecretar de Stat la Interne, introducerea stării de asediu pe motiv că ţara se confruntă cu pericolul unei Revoluţii comuniste. A doua zi, graţie zbaterii aceluiaşi Armand Călinescu, proiectul de Lege privind starea de asediu parcurge toate etapele, de la asentimentul Regelui Carol al II-lea până la dezbaterea în Parlament. În istoria României va rămâne ca unul dintre faptele cele mai ciudate rapiditatea cu care a fost adoptată această Lege.
Tulburările de la Griviţa apar la finele lui ianuarie 1933, pe măsură ce se apropie ziua de salariu - un salariu diminuat cu 10%, potrivit măsurilor decise de Guvern în 17 ianuarie 1933.
Timp de câteva zile, ei fac grevă de două ore în fiecare după-amiază. Se ţin cuvântări în care se cer: să nu li se aplice curba de sacrificiu, să nu li se reducă săptămâna de lucru şi să li se dea din nou alocaţia de scumpete şi alocaţia de chirie.
2.000 de lucrători se adună marţi, 31 ianuarie 1933, dimineaţa în faţa Direcţiunii Atelierelor într-o mişcare de protest față de noile măsuri de austeritate. O delegaţie a muncitorilor e primită de Eduard Mirto, ministrul Comunicaţiilor, care se afla în sediul Direcţiunii.
Miercuri, 1 februarie 1933 la ora 12, în urma intervenţiei lui Eduard Mirto, Virgil Madgearu, ministrul Finanţelor decide să se restituie cei 10% reţinuţi pe ianuarie, se dă un Comunicat în acest sens. Faţă de problemele cu care se confruntă salariaţii, e prea puţin, se vede limpede că e o măsură luată în grabă, vizând detensionarea situaţiei.
A doua zi, joi, 2 februarie 1933.
Din cei 5.000 de lucrători, reiau lucrul doar 200. Ceilalţi, ocupând Atelierele, stau cu braţele încrucişate, împiedicându-i şi pe ceilalţi 200, care se declară mulţumiţi de Comunicatul Ministrului.
La ora 11, după o consfătuire a greviştilor, se alege o delegaţie care merge la Directorul Atelierelor Griviţa, ing. Atanasiu, pentru prezentarea revendicărilor. Se exprimă neîncrederea în Comunicat şi se cer noi condiţii: comitetul de fabrică, organ consultativ obligatoriu pentru administraţia CFR în acord cu lucrătorii, acordarea alocaţiei de scumpete, desfiinţarea impozitului global, sporirea salariilor cu 40% şi încetarea concedierilor.
Muncitorii aşteaptă în linişte. La 11.30, 200 de muncitori merg la halta Griviţa pentru a-i convinge pe lucrătorii care formează garniturile să părăsească lucrul. Nu reuşesc.
– Se pune în funcţiune sirena. Direcţia ia măsuri „pentru înfiinţarea fluierului”. Un grup de muncitori îl leagă pe mecanic forţându-l să pună în funcțiune mecanismul sirenei, întâmplarea are loc la sala cazanelor sub presiune.
– Se ţine o întrunire continuă. Mai întâi în sala de vagonete, apoi din balconul clădirii administraţiei, unde vorbitorii s-au căţărat cu ajutorul unei prăjini.
– Secretarul Uniunii Sindicatelor Ceferiste vrea să ia cuvântul, dar nu-i lăsat.
- Greviştii stau nemâncaţi până seara, când vin la poartă neveste şi copii cu de-ale gurii. După amiaza: greviştii dau un Comunicat în care se arată: „Noi demonstrăm paşnic”.
La 16.30, schimbul doi intră pentru a se alătura grevei. De la Podul Grand până în dreptul Atelierelor sânt masate trupe.
La ora 18 – Eduard Mirto primeşte delegaţia de muncitori condusă de Traian Bogăţoiu. Tratativele iau sfârşit la ora 21, se anunţă că revendicările salariaţilor au fost acceptate.
Delegaţia se întoarce la cei 8.000 de grevişti, cât e acum numărul lor, la ora 23, greva încetează.
Din partea guvernului e un simplu truc pentru a câştiga timpul necesar pregătirii măsurilor de forţă. În timp ce la sediul Ministerului se desfăşurau negocierile, o şedinţă a Consiliului de Miniştri aprobă, la insistenţele lui Armand Călinescu, subsecretar de Stat la Interne, introducerea stării de asediu pe motiv că ţara se confruntă cu pericolul unei Revoluţii comuniste. A doua zi, graţie zbaterii aceluiaşi Armand Călinescu, proiectul de Lege privind starea de asediu parcurge toate etapele, de la asentimentul Regelui Carol al II-lea până la dezbaterea în Parlament. În istoria României va rămâne ca unul dintre faptele cele mai ciudate rapiditatea cu care a fost adoptată această Lege.
Curentul din 5 februarie 1933 face istoria acestei Legi, echivalentă cu o lovitură de Stat. Proiectul de Lege e aprobat de Guvern în noaptea de 2 spre 3 februarie 1933. A doua zi după-amiază, Al Vaida-Voevod şi G.G. Mironescu sânt primiţi de Carol al II-lea în audienţă specială. Regele semnează Proiectul. Proiectul e trimis Consiliului Legislativ care-l aprobă imediat.
„Curentul” ţine să precizeze:
„Proiectul de lege pentru proclamarea stării de asediu a fost redactat în cel mai strict secret. Unii dintre miniştrii şi subsecretari de stat n-au ştiut de existenţa proiectului decât atunci când, după ce-a fost semnat de Rege, ministrul de Interne l-a dus la Cameră”.
– Şedinţa Camerei, programată pentru ora 15, se deschide abia la 16.30. Atmosfera: „Miniştrii erau toţi în Camera miniştrilor. Deputaţii majoritari şi opoziţioniştii se înghesuiau pe culoare şi la bufet. Se petrecea ceva, dar ce anume, nimeni nu ştia precis”.
– Mai înainte, Vaida îi convoacă pe liderii partidelor.
– 16.30. La deschiderea şedinţei, ministrul de interne citeşte Proiectul de lege. Atmosferă: „Stupoare generală. Aplauze rare la majoritate. Dezaprobări pe unele din băncile Opoziţiei”.
– Şedinţa se suspendă pentru ca Proiectul să poată fi discutat de Comisia administrativă a Camerei.
– 20.30. Se redeschide şedinţa. Votul se încheie după 12 noaptea.
– La 12 şi ceva, Proiectul e dus la Senat. Votul e dat la 2 noaptea.
– Monitorul Oficial apare în ediţie specială în data de 4 februarie, dimineaţa. Decretul fiind deja pregătit, se proclamă imediat starea de asediu. Guvernul se pune pe treabă. Se anunţă anularea înţelegerilor din 2 februarie. Sânt rechemate sub arme două contingente.
În noaptea de 10 spre 11 februarie se operează arestări şi percheziţii masive în rândurile participanţilor la grevă. Cartierul Griviţa e în fierbere. O delegaţie a muncitorilor se prezintă la guvern cerând eliberarea celor arestaţi. E refuzată cu brutalitate.
„Curentul” ţine să precizeze:
„Proiectul de lege pentru proclamarea stării de asediu a fost redactat în cel mai strict secret. Unii dintre miniştrii şi subsecretari de stat n-au ştiut de existenţa proiectului decât atunci când, după ce-a fost semnat de Rege, ministrul de Interne l-a dus la Cameră”.
– Şedinţa Camerei, programată pentru ora 15, se deschide abia la 16.30. Atmosfera: „Miniştrii erau toţi în Camera miniştrilor. Deputaţii majoritari şi opoziţioniştii se înghesuiau pe culoare şi la bufet. Se petrecea ceva, dar ce anume, nimeni nu ştia precis”.
– Mai înainte, Vaida îi convoacă pe liderii partidelor.
– 16.30. La deschiderea şedinţei, ministrul de interne citeşte Proiectul de lege. Atmosferă: „Stupoare generală. Aplauze rare la majoritate. Dezaprobări pe unele din băncile Opoziţiei”.
– Şedinţa se suspendă pentru ca Proiectul să poată fi discutat de Comisia administrativă a Camerei.
– 20.30. Se redeschide şedinţa. Votul se încheie după 12 noaptea.
– La 12 şi ceva, Proiectul e dus la Senat. Votul e dat la 2 noaptea.
– Monitorul Oficial apare în ediţie specială în data de 4 februarie, dimineaţa. Decretul fiind deja pregătit, se proclamă imediat starea de asediu. Guvernul se pune pe treabă. Se anunţă anularea înţelegerilor din 2 februarie. Sânt rechemate sub arme două contingente.
În noaptea de 10 spre 11 februarie se operează arestări şi percheziţii masive în rândurile participanţilor la grevă. Cartierul Griviţa e în fierbere. O delegaţie a muncitorilor se prezintă la guvern cerând eliberarea celor arestaţi. E refuzată cu brutalitate.
Mai mult, în noaptea de 14 spre 15 februarie au loc noi arestări. Peste 1.600 de oameni sânt luaţi din somn. Atelierele explodează de mânie.
Primul schimb din dimineaţa lui 15 februarie declară grevă cu ocuparea întreprinderii. Direcţiunea cere intervenţia armatei. Din acel moment un balamuc de proporţii pune stăpânire pe Bucureştiul de dincolo de Podul Grand. Armata, în ţinută de luptă şi cu echipament de război, ocupă cartierul. Vin la faţa locului: miniştri, comisari regali, agenţi ai siguranţei în civil, sergenţi de stradă, procurori.
În jurul atelierelor sânt instalate mitraliere în poziţie de tragere. Seara, elemente rămase neidentificate devastează prăvăliile de pe calea Griviţei. Sirena Atelierelor sporeşte la maximum atmosfera de tensiune aţâţătoare. O trage un agent al Siguranţei: Vasile Roaită.
La Prefectura de Poliţie a Bucureştiului celula operativă, condusă direct de Armand Călinescu, e într-o confuzie totală. Sânt prezenţi Ministrul Apărării Naţionale, Şeful Marelui Stat Major, Prefectul de Poliţie a Capitalei, verosul Gavrilă Marinescu. De la palat, Puiu Dumitrescu telefonează în numele Regelui să se treacă de urgenţă la reprimare. „Să fim calmi – răspunde Armand Călinescu – pentru împuşcare este vreme oricând.” La un moment dat, Şeful Marelui Stat Major ordonă prin telefon colonelului care era la ateliere: „Să nu mai mişte unul. Prima mitralieră să măture puţin strada. Să nu mai mişte unul!” Se enervase aflând că în jurul întreprinderii se adunaseră peste 10 000 de oameni. Rude din cartier ale celor asupra cărora erau îndreptate mitralierele. Femei, copii, bătrâni. La ora 6 dimineaţa se dă semnalul de asalt. Precedaţi de salve de mitraliere, militarii atacă la baionetă. La 6,30 totul e terminat. 4 morţi, 40 de răniţi grav, mulţi alţi răniţi. Numai din rândurile greviştilor. Cei 2000 de muncitori aflaţi în grevă „sânt luaţi prizonieri”. Cu mâinile sus, între baionete, sânt purtaţi în chip demonstrativ pe Calea Griviţei şi duşi la Malmaison. În cartierul Griviţa, dar şi în întreg Bucureştiul, prind a înflori zvonurile alimentate şi de secretomania autorităţilor.
Descins la faţa locului pentru a realiza şi publica ancheta-reportaj „Pe urmele rebeliunii ceferiştilor”, Nicolae Crevedia, unul dintre marii gazetari ai vremii, scrie în Preambulul din Calendarul, 20 februarie 1933: „E greu într-adevăr să ajungă la o concluzie când investigaţiile noastre cad într-o atmosferă încă fierbinte, când legenda celor petrecute a început să prindă aripi, aripi argumentate de gura cartierului, înclinată întotdeauna spre exagerare”.
Primul schimb din dimineaţa lui 15 februarie declară grevă cu ocuparea întreprinderii. Direcţiunea cere intervenţia armatei. Din acel moment un balamuc de proporţii pune stăpânire pe Bucureştiul de dincolo de Podul Grand. Armata, în ţinută de luptă şi cu echipament de război, ocupă cartierul. Vin la faţa locului: miniştri, comisari regali, agenţi ai siguranţei în civil, sergenţi de stradă, procurori.
În jurul atelierelor sânt instalate mitraliere în poziţie de tragere. Seara, elemente rămase neidentificate devastează prăvăliile de pe calea Griviţei. Sirena Atelierelor sporeşte la maximum atmosfera de tensiune aţâţătoare. O trage un agent al Siguranţei: Vasile Roaită.
La Prefectura de Poliţie a Bucureştiului celula operativă, condusă direct de Armand Călinescu, e într-o confuzie totală. Sânt prezenţi Ministrul Apărării Naţionale, Şeful Marelui Stat Major, Prefectul de Poliţie a Capitalei, verosul Gavrilă Marinescu. De la palat, Puiu Dumitrescu telefonează în numele Regelui să se treacă de urgenţă la reprimare. „Să fim calmi – răspunde Armand Călinescu – pentru împuşcare este vreme oricând.” La un moment dat, Şeful Marelui Stat Major ordonă prin telefon colonelului care era la ateliere: „Să nu mai mişte unul. Prima mitralieră să măture puţin strada. Să nu mai mişte unul!” Se enervase aflând că în jurul întreprinderii se adunaseră peste 10 000 de oameni. Rude din cartier ale celor asupra cărora erau îndreptate mitralierele. Femei, copii, bătrâni. La ora 6 dimineaţa se dă semnalul de asalt. Precedaţi de salve de mitraliere, militarii atacă la baionetă. La 6,30 totul e terminat. 4 morţi, 40 de răniţi grav, mulţi alţi răniţi. Numai din rândurile greviştilor. Cei 2000 de muncitori aflaţi în grevă „sânt luaţi prizonieri”. Cu mâinile sus, între baionete, sânt purtaţi în chip demonstrativ pe Calea Griviţei şi duşi la Malmaison. În cartierul Griviţa, dar şi în întreg Bucureştiul, prind a înflori zvonurile alimentate şi de secretomania autorităţilor.
Descins la faţa locului pentru a realiza şi publica ancheta-reportaj „Pe urmele rebeliunii ceferiştilor”, Nicolae Crevedia, unul dintre marii gazetari ai vremii, scrie în Preambulul din Calendarul, 20 februarie 1933: „E greu într-adevăr să ajungă la o concluzie când investigaţiile noastre cad într-o atmosferă încă fierbinte, când legenda celor petrecute a început să prindă aripi, aripi argumentate de gura cartierului, înclinată întotdeauna spre exagerare”.
"Martirul" Vasile Roaită
Printre sacrificaţii represiunii din 16 februarie 1933 s-a numărat şi ucenicul Vasile Roaită, de 19 ani. El a rămas în mitologia comunismului românesc ca cel care a tras sirena pentru a anunţa declanşarea grevei din cartierul ceferist. Se pare însă că Roaită nu a fost decât un erou "fabricat" de propaganda comunistă. În 1997, Constantin Negrea, muncitor la Atelierele CFR Griviţa, a declarat că el fusese cel care a tras sirena pentru a-i anunţa pe muncitorii ceferişti de grevă. Negrea a dezvăluit că în 1944, Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica l-au rugat să renunţe la "meritul" său în favoarea lui Roaită - un "erou" mort servea mult mai bine propagandei şi nu cerea nici un fel de compensaţii.
Printre sacrificaţii represiunii din 16 februarie 1933 s-a numărat şi ucenicul Vasile Roaită, de 19 ani. El a rămas în mitologia comunismului românesc ca cel care a tras sirena pentru a anunţa declanşarea grevei din cartierul ceferist. Se pare însă că Roaită nu a fost decât un erou "fabricat" de propaganda comunistă. În 1997, Constantin Negrea, muncitor la Atelierele CFR Griviţa, a declarat că el fusese cel care a tras sirena pentru a-i anunţa pe muncitorii ceferişti de grevă. Negrea a dezvăluit că în 1944, Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica l-au rugat să renunţe la "meritul" său în favoarea lui Roaită - un "erou" mort servea mult mai bine propagandei şi nu cerea nici un fel de compensaţii.
...............
Cele de mai sus, sunt file de istorie, reală, fără înfloriri și propagandă. Ce putem noi, cei de azi, spune/observa despre ce s-a întâmplat acum 90 de ani, înaintașilor noștri? Domne, la putere era, ce să vezi, guvernul PNȚ, condus de Alexandru Vaida Voievod, iar ministru al lucrărilor publice și comunicațiilor, Eduard Mirto; fără colaborarea toxică a PNL, acest guvern nu ar fi existat...
Ce avem astăzi? Păi, astăzi, avem un guvern leberal, sprijinit de „ciuma roșie” - care, cică, este partid social democrat - ce glumă proastă! o alianță toxică, la fel ca cea din 1933, cam cu aceleași rezultate de acum 90 de ani! Salarii proaste, statut feroviar golit de conținut, muncă multă, personal de execuție deficitar, trântori mulți pe o schemă de personal umflată și nerealistă! Nu mai vorbim de starea infrastructurii, că și aia e varză, rar trece o săptămâna, ca să nu zicem o zi, să nu se întâmple o deraiere, ori în circulație (majoritatea), ori la manevră...
Dar, ce fac ceferiștii? Domne, ceferiștii noștri, majoritatea, sunt bolnavi, anesteziați, au probleme cu coloana... Ce coloană? Aia vertebrală, că la majoritatea, ori a dispărut, ori e ruptă, ori e atrofiată, de zici că se târăsc, ca râmele...
Ce ar mai fi de spus? Mare lucru, nu ar mai fi... Doar ca să răspundem celor mai tineri, care nu prea cunosc istoria feroviară și dedesubturile ei, faptul că, în timpul dictaturii comuniste, ceferiștii aveau o meserie respectată, plătită corect, un nivel de trai decent, se datora faptului că Gheorghe Gheorghiu Dej a fost lucrător ceferist. Urmașul lui, Nicolae Ceaușescu, nu a îndrăznit să-și bată joc de salariații feroviari, până în 1989, ceferiștii au avut un loc aparte în categoria de muncitori. Ce mai avem acum? Păi, avem leaderi sindicali, specialiști, care, alături de administrația CFR, ne-o trag nouă, pălmașilor, din toate pozițiile... De ce? Pentru că se poate, de aia...
P.S. - În marea sa milă față de pălmașii feroviari, conducerea C.N.C.F „CFR-SA” a emis ieri, 15 februarie, o „capodoperă de document”, care demonstrează încă o dată, agramatismul celor de la butoanele căii ferate! Doar două exemple din acest minunat document, semnat totuși de cinci derectori (nu știm dacă l-au citit, ori numai l-au semnat, ca primarii) care ne arată nivelul celor de la butoane: „...se compensează cu timp liber neplătit...”; „Orice dispoziție/măsură care contravine celor înscrise în prezentul act va fi considerată nescrisă”! Nu-i așa că e de cascadorii râsului? Daaa...
În atașament, minunăția de act, rezultantă a gândirii analitice, meticuloase, creatoare, a conducerii noastre! La mai mare! Să ne trăiască!
| Fişier | Descriere | Mărime fişier |
|---|---|---|
 01.ACT CN CF „CFR-SA” - 15.02.2023.pdf | 614 kB |
